MUZEUL DE ETNOGRAFIE ŞI ARTĂ POPULARĂ „EMIL SIGERUS”

expo
 

PIAŢA MICĂ, nr.21, SIBIU
DATA ÎNFIINŢĂRII: 1 Iulie 1997
SCOP ŞI MISIUNE :
Valorificarea, salvarea, conservarea şi promovarea patrimoniului cultural material şi imaterial aparţinând minorităţilor etnice din Transilvania – saşi, landleri, maghiari, secui.

Prezentare generală
Muzeul îsi propune valorificarea, salvarea, conservarea şi promovarea patrimoniului cultural material şi imaterial aparţinând minorităţilor etnice din Transilvania – saşi, landleri, maghiari, secui. Baza colecţiilor a constituit-o patrimoniul etnografic aflat în proprietatea Muzeului Carpatin, care a funcţionat în perioada anilor 1895 – 1920.
Un rol important în formarea şi organizarea primului muzeu cu profil etnografic săsesc l-a avut colecţionarul Emil Sigerus, care a donat peste 500 de obiecte valoroase cuprinzând textile, mobilier pictat, sticlă, cositor, argintărie, dar cu precădere ceramică transilvăneană. Patrimoniul Muzeului „Emil Sigerus” s-a îmbogăţit de-a lungul anilor prin donaţii şi achiziţii, însumând în prezent un număr de 8.978 de piese, conservate în trei colecţii: port-textile-broderii, mobilier pictat şi ceramică.
Colecţia de port – textile – broderii însumează 4.500 de obiecte extrem de valoroase şi rare din secolele XVII – XX, achiziţionate în mare parte din zonele Sibiu, Braşov şi Bistriţa. Textilele decorative cuprinde un număr de peste 1000 de piese fiind alcătuită din ştergare de paradă, de sobă, de culme, căpătâie şi feţe de pernă, feţe de masă, cuverturi de pat, fragmente de broderii, păretare precum şi peste 250 de mostre de broderii. Dintre acestea, excelează colecţia istorică compusă din 150 de piese textile colecţionate de Emil Sigerus din sudul Transilvaniei (Sibiu, Cisnădie, Cisnădioara, Slimnic, Noul, Hamba, Şura Mică, Gârbova, Blăjeni etc.) şi nordul Transilvaniei (Năsăud, Budacul de Sus, Sângeorz Băi, Ticuşul Vechi).
Colecţia de port cuprinde 3250 de piese, alcătuită din şorţuri, rochii, pieptare, vălituri, cojoace, încălţăminte şi podoabe : cordoane metalice, paftale, ace de vălitură sau broşe Majoritatea obiectelor vestimentare sunt confecţionate în gospodărie, sau ateliere specializate, fiind brodate şi inscripţionate cu anul şi numele celei care le-a realizat, ceea ce le conferă un plus de originalitate.
Colecţia de lemn deţine 400 de piese, de mare valoare istorică, datorită celor 160 de obiecte aparţinând categoriei mobilierului pictat ţărănesc (lăzi de zestre, armăroaie, cuiere, paturi, mese, laviţe, scaune etc.) cât şi celor 240 obiecte de uz casnic şi gospodăresc (ploşti, pristăne, tipare de turtă dulce, roţi şi furci de tors etc.) încadrate în secolele XVII – XX.
Din punct de vedere al detaliilor ornamentale, piesele se remarcă printr-un repertoriu generos de motive decorative, dispuse sub formă de registre ornamentale, a căror compoziţie variază de la cele florale, fitomorfe, avimorfe la cele arhitecturale. Astfel, întâlnim motivele fitomorfe (pomul vieţii, viţa de vie, lujer, frunze de acant, mărul de granată), florale (laleaua, trandafirul, garofiţa), avimorfe (diferite păsări stilizate), arhitecturale (biserici şi cetăţi). Majoritatea pieselor sunt confecţionate de meşteri tâmplari saşi din zonele Sibiu, Braşov, Alba, Bistriţa.
Colecţia de ceramică cuprinde 4.002 de piese, deosebit de valoroase, produse în cele mai importante centre săseşti, maghiare şi secuieşti din Transilvania, individualizându-se colecţia de cahle şi cea de ceramică propriu-zisă - căncee, farfurii, castroane, ulcioare, căni de vecinătate şi de breaslă. Colecţia de cahle este considerată cea mai completă colecţie de gen din ţară şi printre cele mai bogate din Europa. Piesele provin în mare parte de la renumiţi colecţionari, printre care Emil Sigerus şi Julius Bielz care au donat Muzeului Carpatin în anul 1895, un număr de aproximativ 1000 de piese. Alţi donatori de obiecte ceramice şi cahle au fost Ulbrich Joszef, Karl Erwin Ulbrich, Mathias Speck, Handler David, Johann Miess, Martin Reschner, Sebastian Hann-Verein, Franz Zimmermann, Friedrich Teutsch, Misch Orend, Hermann Malmer, Wilhem Richter (280 cahle şi fragmente de cahle şi 100 căncee şi farfurii, donate în perioada 1977), Carl Engber (150 de piese căncee, farfurii şi cahle, ultimele piese donate în anul 1984).

O panoramă a cahlelor transilvănene
Colecţia de cahle a Muzeului de Etnografie şi Artă Populară Săsească „Emil Sigeus” cuprinde 1.500 de piese, multe dintre acestea fiind valorificate, în cadrul expoziţiei de bază „Cahle transilvănene. Secolele XV-XIX”,vernisată în anul 1998, în pivniţa clădirii monument istoric din Piaţa Huet, nr.12.
Sobele alcătuite din plăci ceramice, plate sau tubulare au constituit, secole de-a rândul, pretextul unor continue inovaţii tehnice şi artistice, decorative sau coloristice, dar şi suportul unor reprezentări figurative, laice sau biblice, cel mai frecvent, heraldice (cuprinzând blazoanele familiilor aristocratice, stemele oraşelor sau însemnele breslelor). Cu timpul, aceste sisteme de ardere a combustibilului lemnos, au căpătat trăsături de adevărate capodopere artistice. Pentru familiile bogate din întreg Ardealul, ele au devenit un simbol al poziţiei sociale, al puterii economice, al credinţei şi al fidelităţii politice.
În cadrul celor 5 săli ale expoziţiei de bază cahlele sunt prezentate cronologic, ţinându-se cont de tehnicile de lucru folosite la realizarea lor, începând cu cele nesmălţuite din secolul al XV-lea- decorate cu reprezentări biblice, mitice, animale fantastice – până la cele din secolul al XIX-lea – smălţuite cu verde şi pictate policrom cu albastru cobalt, verde, galben şi brun.
Cele mai frumoase şi valoroase piese existente în colecţia muzeului, sunt cele cu reprezentări catolice din perioada Renaşterii,: Madona, Cristofor, Fecioara Maria cu Isus-copil în braţe, Sfântul Gheorghe omorând balaurul, dar şi cahla olană realizată în stil gotic târziu. De o mare valoare artistică sunt şi cahlele cu motive heraldice, cahlele habane de la Vinţu de Jos, cahlele realizate în tehnica sgrafito, pictate cu albastru de cobalt, dar şi cele cu smalţ de plumb şi cositor produse la Braşov. În expoziţie au fost reconstituite trei sobe complete, una săsească din Saschiz, judeţul Mureş, datată 1891, una secuiască de la sfârşitul secolului al XIX-lea din Cuşmed, judeţul Harghita şi una românească din Poienii de Sus, judeţul Bihor din secolul al XIX-lea.
Valoarea decorativă a cahlelor din secolul al XVII-lea a fost sporită prin micasare, prin pictare cu cornul sau cu pensula şi prin smălţuire.
În anul 1621, în Transilvania sunt consemnaţi habanii sau anabaptiştii. Aduşi de principele Gabriel Bethlen, aceştia au format o comunitate, la Vinţu de Jos, pe domeniul Ecaterinei de Brandenburg, soţia principelui. Imediat după sosire, au primit drepturi şi privilegii, în schimbul cărora erau obligaţi să producă faianţă şi ceramică, în primul rând pentru curtea principelui şi pentru nobilime, apoi pentru comercializare. Reprezentările antropomorfe şi zoomorfe, mai ales cu simboluri sau motive religioase, erau interzise religiei huterite, drept urmare, meşterii respectivi trebuiau să recurgă la alte motive decorative, precum cele fitomorfe şi florale. Habanii au impulsionat dezvoltarea producţiei de cahle atât prin îmbogăţirea repertoriului tehnologic şi morfologic, cât şi a celui ornamental şi cromatic. Lor li se datorează inclusiv apariţia în Transilvania a albastrului de cobalt, obţinut prin diverse modalităţi şi utilizat tot mai frecvent în decorarea cromatică a cahlelor.
Ornamentica pieselor realizate în secolul al XVIII-lea este marcată de prezenţa elementelor de factură barocă. Breasla de la Braşov, cea mai puternică şi dezvoltată dintre cele existente la acea vreme, acoperea cu producţia sa majoritatea Transilvaniei.
La începutul secolului al XVIII-lea, comunitatea habană a intrat în criză financiară. Deşi, în anul 1702 regele Austriei, Leopold I reconfirmase drepturile şi privilegiile habanilor, Contrareforma europeană, vizând reconvertirea (chiar cu forţa) la catolicism, a avut repercursiuni şi asupra lor. Procesul a cuprins mai intâi Austria. Extinderea sa în Moravia, unde anabaptiştii au fost obligaţi să treacă la religia catolică, a condus relativ rapid la destrămarea comunităţii habane. „Flagelul” leopoldian a cuprins şi Ardealul, colapsul financiar provocat de el fiind atât de puternic încât anumite ateliere şi-au încetat activitatea, dar o serie de ateliere de olărit şi-au continuat activitatea, fapt dovedit prin existenţa numeroaselor piese de secol XVIII în colecţia muzeului nostru.
Atelierele cu producţie de faianţă şi olărit au existat până în anul 1763, când împărăteasa Maria Tereza a dispus convertirea habanilor la catolicism. O parte dintre familii au rămas pe aceste locuri, altele au fost expulzate. Majoritatea coloniştilor au părăsit Vinţu şi s-au aşezat, în prima fază, în diferite comune transilvănene, cum ar fi Stena (Dacia) sau Criţ, de lângă Saschiz unde şi-au continuat meseria de olari. În Criţ şi împrejurimi, s-au găsit produse realizate de olarii habani, datând din anii 1760-1770. La Saschiz, aceştia au confecţionat un nou produs numit “ceramică sgrafitată cu albastru de cobalt” din care s-au păstrat mai multe piese în diferite colecţii particulare sau muzee.
În secolul al XIX-lea o dezvoltare puternică au avut-o centrele maghiare din Cristuru Secuiesc şi Cuşmed, cel din urmă fiind unul dintre cele mai puternice centre de olari din zonă. Aceste centre au produs cahle cu o arie de pătrundere mare, cuprinzând întreg sud-estul Transilvaniei. De asemenea, şi satul Mădăraş, aparţinând Ciucului a fost antrenat în meşteşugul olăritului, aici producându-se cahlele verzi răspândite în zona Braşovului şi în satele din Ţara Făgăraşului, în care au pătruns şi olari din zona Trei Scaune. Încălzirea cu sobe cu cahle a fost preluată şi de populaţia românească din Transilvania, Banat şi Crişana. Plăci de sobă au fost produse în centrele româneşti de olari de la Leheceni, Leleşti, Băiţa, Cărpinet şi Cristior.
Odată cu apariţia noilor sobe produse în diferite fabrici, activitatea centrelor de producere a cahlelor s-a restrâns treptat, unele încetându-şi activitatea. După primul război mondial, sobele din cahle tradiţionale sunt tot mai rare, lăsând locul celor realizate industrial. Acestea pierd substanţial din valoarea decorativ - artistică în beneficiul unei eficienţe superioare şi al unor preţuri de cost – vânzare mai convenabile

© 2011, Primăria Municipiului Sibiu, All Rights Reserved